Wednesday, June 19, 2024
AcasăAnalizePasajul Unirii - istoric și probleme tehnice

Pasajul Unirii – istoric și probleme tehnice

În articolul Piața Unirii – pasajul ucigaș m-am concentrat pe răspunsul la întrebarea “de ce ajung șoferii cu vehiculele înalte undeva unde nu au voie?” Din perspectiva acestei întrebări era complet irelevant cum anume a apărut acea interdicție, ori dacă ea are sens sau nu. Tocmai de aceea, am încheiat analiza accidentului din 23 decembrie exact înainte de momentul impactului cu limitatorul de înălțime.

De această dată mă voi apleca asupra motivului pentru care există restricția de înălțime prin Pasajul Unirii, dacă limitatorul de înălțime este sau nu corect construit și dacă reabilitarea din 2022 a stricat sau nu pasajul. Ca întotdeauna, răspunsurile sunt complexe și fiecare detaliu contează.

Încep însă cu o confirmare a unei presupuneri din primul articol.

Șoferul grec nu a condus 16 ore!

Așa cum am bănuit, pe măsură ce detaliile ies la iveală, se clarifică faptul că informația inițială, respectiv aceea că șoferul grec ar fi condus timp de 16 ore înainte de accidentul de la Pasajul Unirii, a fost una complet eronată.

Lungimea traseului autocarului a fost de 900km, pe ruta Volos – Larissa – Salonic – București. Dintre cei 900km parcurși, 550km au fost pe drumuri cu minim două benzi pe sens și separator central, adică pe autostradă, pe drum expres sau pe drum național cu două benzi pe sens, așa cum este DN5 între Giurgiu și București.

Timpul total de condus efectiv pe un astfel de drum este de circa 10 ore, mult sub cele 16 ore de condus despre care s-a vorbit inițial. Subliniez faptul că timpul de condus efectiv reprezintă timpul în care vehiculul este în mișcare pe drumurile publice, cu motorul pornit, nu timpul în care șoferul este prezent în autocar, dar fără să conducă!

Conform directivei europene EC561/2006, în Uniunea Europeană este perfect legal ca un șofer profesionist să conducă un vehicul comercial timp de 10 ore pe zi, de maxim două ori pe săptămână. Legislația europeană se referă doar la timpul de condus efectiv, nu la timpul total în care șoferul este prezent la autovehicul și care poate fi mult mai lung. Singura cerință legală este ca șoferul să efectueze pauze obligatorii între sesiunile de condus.

Nu există nici o obligație legală ca un vehicul comercial să aibă doi șoferi la cursele lungi, ci doar obligația legală de a respecta timpii maximi de condus.

Cu alte cuvinte, dacă se poate încadra în 10 ore de condus efectiv, este perfect legal ca un singur șofer să conducă un autocar de la Volos la București în aceeași zi. Nu este recomandat, dar este legal.

Între timp apar însă informații că autocarul grecesc ar fi avut și un al doilea șofer, care a condus pe primii 300km, până la granița dintre Grecia și Bulgaria. Ceea ce ar însemna că la momentul accidentului de la București, șoferul condusese autocarul doar pe ultimii 600km, în decurs de circa 7 ore de condus efectiv. Timpii de oprire pe parcurs se consideră pauze și nu se includ în acest calcul de timp total de condus.

Pentru un șofer diferența dintre a conduce efectiv 10 ore și a conduce efectiv 16 ore este enormă. Deteriorarea atenției și a reflexelor după 10 ore de condus este abruptă, din cauza efortului foarte mare de a rămâne permanent concentrat și în stare de alertă, pe termen atât de lung.

Practic, un șofer care conduce efectiv 16 ore într-o singură zi, are la finalul cursei același nivel de atenție și de reflexe ca un om în stare avansată de ebrietate. Ceea ce nu a fost cazul în accidentul de la București.

Istoria Pasajului Unirii

Pentru a înțelege contextul de astăzi al Pasajului Unirii, trebuie să facem o incursiune în contextul anilor 1980, atunci când a fost construit pasajul, pentru că deciziile de atunci se reflectă direct în calitatea foarte scăzută a construcției.

Pasajul Unirii nu este rezultatul vreunei viziuni de fluidizare a traficului prin centrul Bucureștiului, în primul rând pentru că Bucureștiul anilor ’80 nu avea nicio problemă de trafic.

La mijlocul anilor ’80 în București erau înmatriculate doar 100.000 de autoturisme, față de 1.8 milioane astăzi, dintre care zilnic prin oraș circulau cam 15-20.000 de autoturisme, față de 3-400.000 astăzi. Așadar, la mijlocul anilor 1980, traficul auto prin București era de circa 20 de ori mai mic față de traficul auto de astăzi.

București 1978

Mai mult, nu exista nicio perspectivă de creștere a traficului auto prin capitală, pentru că deținerea și utilizarea vehiculelor personale erau sistematic sabotate de autoritățile comuniste. Acestea aveau o politică de limitare a mobilității oamenilor, cu scopul de a limita circulația informațiilor în țară și pentru a evita cristalizarea vreunei mișcări de opoziție de orice fel la regimul comunist.

Nu doar că drumurile erau menținute sistematic într-o stare deplorabilă la nivel național, dar în anii ’80, timpul mediu de așteptare pentru a putea cumpăra o Dacie 1300 era de 5 ani, în vreme ce pentru recent apărutul Oltcit perioada de așteptare era de 3 ani. Achiziția privată a unui ARO (autoturism de teren) era permisă doar celor care aveau activități agricole, iar deținerea privată de vehicule comerciale (microbuze, autobuze, dube, camioane) era complet interzisă.

La toate acestea se adăuga raționalizarea vânzării de benzină, fiecare șofer având dreptul de a cumpăra legal doar 20l de benzină pe lună. Și asta după ce aștepta la o coadă care putea dura oricât între trei ore și trei zile. Acei 20l îi erau apoi suficienți pentru doar 150-180km, dat fiind consumul tipic al unei Dacii de peste 10l/100km.

Și ca și când toate acestea nu erau de ajuns, în zilele de duminică, singura zi nelucrătoare a săptămânii, circulația autoturismelor era permisă doar alternativ: o duminică mașinile cu numere de înmatriculare pare, o duminică mașinile cu numere de înmatriculare impare. Adică fiecare mașină putea circula doar în fiecare a doua duminică.

Nici măcar bulevardele largi cu care fusese împânzit Bucureștiul în anii ’80 nu aveau de-a face cu viziunea unui trafic auto ridicat în viitor, ci cu controlul maselor în caz de protest. Pentru că este mult mai simplu să controlezi masele concentrate pe artere largi și drepte, decât dispersate pe străduțe mici și întortocheate.

București – 21 decembrie 1989

Așadar la nivelul anului 1986, atunci când s-a luat decizia construcției Pasajului Unirii, nu se punea în niciun fel problema fluidizării traficului auto.

În plus, Piața Unirii era deja de un deceniu ani într-o mocirlă generalizată, din cauza numeroaselor șantiere mari din zonă:

  • Magistrala I de metrou (1975 – 1979)
  • Magistrala II de metrou (1980 – 1987)
  • oribila reamenajare a cursului Dâmboviței ca un canal de irigații (1985 – 1988).
  • demolarea Spitalului Brâncovenesc (1984)
  • demolarea Halei Unirii (1986)
  • demolarea a peste 20.000 de case
  • extinderea Magazinului Unirea cu aripile Splai și Călărași
  • construcția noilor blocuri din zonă
Piața Unirii – 1987

Construcția Pasajul Unirii a fost rezultatul unei hachițe a lui Nicolae Ceaușescu, adică rezultatul unei decizii impulsive luate în cadrul uneia dintre numeroasele vizite pe care le făcea în acei ani pe șantierul Centrului Civic, așa cum se numeau atunci la pachet amenajarea Casei Poporului, a Pieței Unirii și a noului Bulevard Victoria Socialismului (actualul Bulevard Unirii).

Inaugurarea Pasajului Unirii – 6 iunie 1987

Pentru Ceaușescu nu era suficient faptul că Centrul Civic era o mutilare pe model nord-coreean a centrului istoric al Bucureștiului, pentru care peste 40.000 de bucureșteni fuseseră evacuați deja cu forța din propriile case. El era nemulțumit că traficul rutier urban, așa redus cum era el, îi încurca deplăsările cu coloana oficială prin noul Centru Civic. Așa se face că, la una din vizitele pe șantier din 1986, a cerut scoaterea completă a traficului auto din Piața Unirii.

Pasajul Unirii este galeria subterană în care traficul auto al “muritorilor” a fost ascuns de privirea sensibilă a cuplului dictator Ceaușescu.

Inaugurarea Pasajului Unirii – 6 iunie 1987

Așa se explică faptul că de la data inaugurării Pasajului Unirii, din 6 iunie 1987, prin Piața Unirii și pe noul Bulevard Victoria Socialismului a fost complet interzis accesul auto de orice fel, inclusiv al transportului public.

Astfel de decizii erau tipice cuplului ceaușist, unele fiind mai sinistre de atât. De exemplu, coșul de fum al proaspăt inauguratei CET Progresu a fost scurtat la finele anilor ’80 de la 260m la doar 120m, pentru că deranja priveliștea asupra Bucureștiului din balconul Casei Poporului. Aceasta chiar dacă scurtarea coșului de fum a însemnat creșterea poluării în sudul Bucureștiului. Din fericire, după 1990, coșul de fum de la CET Progresu a fost reînălțat la 240m.

CET Progresu

Faptul că inginerii constructori din anii ’80 au fost nevoiți să cârpească o soluție pentru a strecura un pasaj rutier neprevăzut printre toate construcțiile subterane existente sub Piața Unirii, se vede bine din amplasamentul pasajului în subteran.

Amplasament Pasaj Piața Unirii

Deși subtraversează Piața Unirii pe o axă dreaptă, Pasajul Unirii nu este drept, ci sinuos, pentru că ocolește stația de metrou Piața Unirii 2 și cu dâmburi, pentru că trece peste tunelul Magistralei I de metrou și peste Dâmbovița.

Traseul sinuos și cu betonul strâmb al Pasajului Unirii
Pasajului Unirii – înălțare la trecerea peste Dâmbovița

Dincolo de proiectul chinuit, Pasajul Unirii a fost construit în perioada celei mai proaste calități a lucrărilor în construcțiile din România, când turnarea betonului în cofrag de placaj sau de lemn ud era la ordinea zilei, betonul rezultat fiind uzual strâmb. În fapt, construcția Pasajului Unirii este atât de prost realizată, încât pasajul nu are nici măcar o singură cotă constantă pe toată lungimea.

“Construcția în 34 de zile a Pasajului Unirii” fost și este un mit mincinos de propagandă comunistă, a cărui perpetuare în epoca modernă nu face decât să continue glorificarea lui “repede și prost”. Nicăieri în lume nu există inginerie-viteză. “Repede” înseamnă întotdeauna “compromis de calitate”.

Treizeci și patru de zile n-ar fi fost suficiente nici măcar pentru turnarea și întărirea betonului de la pasaj. În realitate, construcția Pasajului Unirii a durat circa 7 luni, termen oricum extrem de scurt. Acest termen de realizare a fost posibil pentru că a fost vorba strict de turnarea unei casete de beton și de asfaltarea ei, fără elementele minime de siguranță și de funcționare specifice unui pasaj rutier subteran, precum iluminat, semnalizări, ventilație, pompe de apă și așa mai departe.

Toate aceste elemente de siguranță au fost adăugate în Pasajul Unirii abia în cadrul reabilitărilor succesive de după anii 2000, inclusiv la reabilitarea din 2022, când a fost adăugat pentru prima dată un sistem de ventilație forțată și a fost securizat tavanul structurii.

Ventilație Pasajul Unirii

Toată această istorie merită periodic reamintită, mai ales la aniversarea Revoluției din Decembrie 1989. Și asta atât pentru nostalgicii “Epocii de Aur”, cât mai ales pentru cei care “n-au trăit comunismul, dar vor să-l recupereze”, așa cum bine spunea Andrei Pleșu.

Pasajul Unirii nu a fost proiectat pentru circulația vehiculelor înalte moderne

Din punct de vedere tehnic, Pasajul Unirii nu fost niciodată proiectat pentru circulația vehiculelor comerciale moderne, cu înălțimi de până la 4m. Și asta în pentru că la jumătatea anilor ’80, atunci când s-a decis construcția pasajului, înălțimea maximă autorizată pentru vehiculele comerciale în România era de doar 3.5m!

Aceasta înseamnă, de exemplu, o înălțime maximă cu 21cm mai redusă decât cei 3.71m înălțime ai modelul de autocar Mercedes Travego O580, cel implicat în accidentul din 23 decembrie.

Autocar Mercedes-Benz Travego O580

Autocarele moderne cu un singur nivel au astăzi înălțimi tipice de 3.6 – 3.8m, în vreme ce autocarele cu două nivele au o înălțime de 4m.

Autocar etajat Neoplan N1122

Spre comparație, autocarele de acum 35 de ani aveau înălțimi tipice de 3m, la fel ca un autobuz urban. Cel mai înalt model de autocar care circula în România în acei ani era autocarul Roman 112 RDT, produs de Autobuzul București, cu o înălțime de 3.2m.

Autocar Roman 112 RDT – Anii 1980

Situația este similară și atunci când vorbim de camioane. Cele moderne au astăzi cabine înalte de 3.5 – 3.8m și cutii de marfă de până la 4m înălțime.

Volvo Globetrotter

Asta în vreme camioanele de marfă din România anilor ’80 aveau cabine tipice de 2.8m și înălțimi maxime ale cutiei de marfă de 3.5m.

Autotren ITIA – Anii 1980

Creșterea înălțimii maxime autorizate a vehiculelor comerciale din ultimii 30 de ani nu este întâmplătoare și are legătură pe deoparte cu avansul tehnologic, iar pe de alta cu extinderea Uniunii Europene și cu definirea unui standard minim continental de 4m. Acest standard s-a generalizat în Europa în perioada 1990 – 2010, România adoptându-l ca parte a procesului de aderare la Uniunea Europeană (1995 – 2004).

Standardul generos de înălțime maximă a permis producătorilor de vehicule comerciale să crească înălțimea autocarelor și a camioanelor de marfă, pentru a crește astfel capacitatea de transport și confortul șoferilor și pasagerilor.

Însă această transformare a debutat la aproape zece ani după proiectarea Pasajul Unirii, ceea ce explică de ce Pasajul Unirii este astăzi atât de scund.

Limitatorul de înălțime nu este avertizor de înălțime

În anii ’90, odată cu creșterea standardului înălțimii maxime autorizate de la 3.5m la 4m, la intrările în Pasajul Unirii s-au montat semne care avertizau asupra restricției de înălțime prin pasaj, pentru că de acum pasajul era unul sub-standard. Ulterior, în anii 2000 au fost instalate și limitatoarele de înălțime de la intrări.

Acces Pasaj Unirii – Octombrie 2008

Una dintre principalele idei care s-a vehiculat în spațiul public, pe tema accidentului din 23 decembrie, a fost aceea că limitatorul de înălțime ar fi trebuit să fie construit din materiale mai moi, care să atingă autocarul, dar fără să-l avarieze, avertizând astfel șoferul despre pericolul iminent. Însă această idee denotă o confuzie majoră între un avertizor de înălțime și un limitator de înălțime, care au două roluri tehnice complet diferite.

Avertizorul de înălțime este cel care îi spune șoferului că urmează o limitare de înălțime. Avertizorul poate fi orice, de la un simplu semn de circulație, la un un marcaj sau chiar la o poartă de gabarit mobilă, care doar atinge vehiculul fără să-l avarieze.

Avertizor de înălțime

În schimb, limitatorul de înălțime are rolul de a opri din mers vehiculele înalte, cu scopul de a proteja structura căreia îi este pus de gardă.

Premisa amplasării unui limitator de înălțime este simplă: lovirea structurii principale va sfârși oricum rău pentru vehiculul înalt și pentru ocupanții lui. Dar impactul cu structura principală (podul, pasajul etc.) poate pune în pericol mult mai multe vieți și poate produce pagube materiale mult mai mari decât simplul accident de circulație.

Autobuz etajat avariat la trecerea pe sub un pod

De exemplu, acolo unde structura protejată de limitatorul de înălțime este un pod de cale ferată, dacă un vehicul înalt ar lovi podul de cale ferată chiar în momentul în care pe deasupra ar trece în viteză un tren de călători, iar asta ar rezulta în deraierea trenului, atunci accidentul rutier s-ar transforma într-o mult mai gravă tragedie feroviară.

Acesta este de exemplu este cazul la Timișu de Sus, acolo unde DN1 subtraversează secția Predeal – Brașov a magistralei feroviare 300. Din acest motiv, limitatorul de înălțime este unul foarte rigid, amplasat mult înainte de structura străjuită și are rolul clar de a opri din mers orice vehicul înalt, cu mult înainte ca acesta să lovească podul.

Limitator de înălțime

Un foarte bun exemplu despre cât de mare poate fi tragedia atunci când nu există limitatoare de înălțime a venit din Africa de Sud, la doar o zi după accidentul de autocar de la București.

Pe 24 decembrie, la Boksburg, lângă Johannesburg, o cisternă încărcată cu GPL a rămas blocată sub un pod feroviar, fiind prea înaltă pentru a trece pe el. În ciuda intervenției pompierilor, în cele din urmă cisterna a explodat, omorând nouă persoane, rănind alte patruzeci, distrugând o magistrală feroviară cu patru linii și avariind grav un pod rutier adiacent.

Boksburg, Africa de Sud – decembrie 2022

Dacă trecerea pe sub pod ar fi fost protejată de un limitator de înălțime, care ar fi oprit din mers cisterna cu GPL, în cel mai rău caz intervenția pompierilor ar fi fost mult mai ușoară și mai rapidă. Iar eventuala explozie a cisternei s-ar fi produs în aer liber, nu sub o structură masivă de beton, care concentrează efectul exploziei. Iar asta înseamnă că efectul ar fi fost mult mai puțin devastator.

Într-un scenariu similar, dacă la Pasajul Unirii nu ar exista limitatorul de înălțime, iar o cisternă încărcată cu GPL ar ajunge să explodeze din această cauză în mijlocul pasajului, pe lângă numărul mare de victime, ar fi avariate ambele stații de metrou Piața Unirii, care ar fi scoase din uz pentru luni sau chiar ani de zile. Moment în care ne-am întreba de ce nu a existat un limitator de înălțime care să oprească cisterna cu GPL înainte ca ea să intrare în pasaj.

În cazul accidentului din 23 decembrie, limitatorul de înălțime de la intrarea în Pasajul Unirii a făcut exact ceea ce a fost proiectat să facă: a împiedicat autocarul prea înalt să intre în pasaj.

Accident Pasaj Unirii – 23 decembrie 2022

Nu limitatorul de înălțime a fost problema în acest accident, ci faptul că semnalizarea dinaintea lui a eșuat să-l avertizeze pe șoferul autocarului de pericolul iminent, mult înainte de impactul cu limitatorul propriu-zis.

Înălțime maximă autorizată

Și dacă toate lucrurile sunt clare, atunci de ce nu se întâmplau astfel de accidente înainte de reabilitarea pasajului din 2022? Întrebarea este pe deplin justificată, iar cheia răspunsului stă în conceptul de înălțime maximă autorizată și în cum se reflectă acest concept în construcția pasajului.

Atunci când stă pe loc, orice vehicul are niște dimensiuni constructive exterioare clare: lungime, lățime, înălțime. Acestea poartă împreună denumirea de gabarit static. Numai că un vehicul în mers nu rămâne în interiorul gabaritului static, din cauza numeroaselor solicitări și oscilații la care este supus în mișcare.

De exemplu, dacă frânează, vehiculul se apleacă înainte și se ridică de spate. Adică pentru scurt timp este mai scund în față și mai înalt în spate. Dacă trece peste un dâmb, vehiculul se înălță și, în funcție de viteză, de masă, de tipul și de starea amortizoarelor, poate oscila pe înălțime pentru scurt timp. Iar dacă virează, vehiculul se înclină ușor spre exteriorul curbei. Și așa mai departe. Toate aceste oscilații sunt amplificate odată cu creșterea vitezei, a dimensiunilor și a greutății vehiculului.

Sunt foarte multe solicitări dinamice care pot face ca un vehicul să depășească în mers propriul gabaritul static. Dimensiunile maxime până la care vehiculul poate oscila în mod normal în mers poartă împreună numele de gabarit dinamic.

Pentru a garanta trecerea în siguranță a unui vehicul pe sub un pasaj, secțiunea pasajului trebuie să fie strict mai mare decât gabaritul dinamic.

În caz contrar, o simplă frânare de urgență sub pasaj poate face ca vehiculul să atingă tavanul, atunci când se apleacă înainte.

Numai că gabaritul dinamic al unui vehicul nu are o formulă universală, care să depindă doar de gabaritul static. Adică nu există nici o garanție că orice vehicul care are static o înălțime de 3.50m ajunge în mers la maxim 3.55m. Și asta pentru ca oscilațiile în mers ale unui vehicul depind de foarte mulți parametrii proprii vehiculului: tehnologie, masă, încărcare, aerodinamică, numărul și tipul amortizoarelor, starea amortizoarelor și multe altele.

Cu toate acestea, autorizarea unei înălțimi maxime de trecere pe sub o structură trebuie să fie universală. Adică, dacă înălțimea maximă autorizată pe sub Pasajul Unirii este de 3.5m, atunci orice vehicul de 3.5m trebuie să poată trece în siguranță pe sub pasaj, indiferent de tipul lui.

Prin urmare, pentru a proiecta pasajul, gabaritul dinamic trebuie aproximat cu o marjă de siguranță, acoperitoare pentru toate vehiculele.

De exemplu, dacă înălțimea maximă autorizată este 3.5m, atunci gabaritul efectiv de trecere trebuie să aibă o înălțime de minim 3.65m pe întreaga lungime a pasajului. Altfel trecerea nu se poate face în siguranță.

Calculul se poate face și invers, respectiv dacă înălțimea maximă disponibilă este, de exemplu, 3.9m, atunci înălțimea maximă care se poate autoriza este de circa 3.75m.

Mai departe lucrurile sunt simple pentru vehiculele cu înălțimea mai mică decât cea autorizată; ele pot trece garantat prin pasaj. La fel cum lucrurile sunt simple și pentru vehiculele mai înalte decât înălțimea fizică disponibilă; ele se vor înțepeni garantat sub pasaj.

Problema este cu vehiculele cu înălțime în “zona gri”: adică peste înălțimea maximă autorizată, dar sub înălțimea maximă disponibilă. Dacă șoferul are noroc să treacă prin pasaj fără oscilații mari pe înălțime, atunci vehiculul poate traversa pasajul fără să atingă tavanul. Dacă șoferul are ghinionul ca denivelările pasajului să producă vehiculului oscilații mari de înălțime, mai ales când vehiculul e gol și are viteză mare, atunci vehiculul va lovi tavanul. Siguranța nu mai este garantată.

Înălțimea constructivă a Pasajului Unirii este de 3.85m în cel mai scund punct al pasajului, în vreme ce limitatorul de înălțime de dinaintea ultimei reabilitări avea 3.72m. Ceea ce înseamnă că zona gri de înălțime era 3.5-3.7m, exact înălțimea tipică a autocarelor moderne.

Așadar, cum treceau autocarele și camioanele înalte prin pasaj înainte de reabilitarea din 2022? Ilegal și cu mult noroc!

Numai că norocul și speranța nu sunt strategii de management de risc. Siguranța rutieră nu se bazează pe speranță, ci pe înălțimea maximă autorizată, care în cazul Pasajului Unirii este de 3.5m încă de la inaugurarea pasajului și care este semnalizată ca atare de peste două decenii.

Singura problemă este că, în tot acest răstimp, autoritățile nu s-au preocupat absolut deloc să impună respectarea măsurii perfect justificate, de limitare a înălțimii maxime autorizate prin Pasajul Unirii. Iar această neglijență a autorităților a creat percepția falsă că pasajul permite trecerea în siguranță a unor autovehicule înalte, în ciuda limitării legale.

Reabilitarea Pasajului Unirii din 2022

Reabilitarea din 2022 nu a stricat pasajul. Aplicarea tavanului fals a pus pasajul în siguranță, pentru că altfel bucăți din betonul de proastă calitate din tavan riscau să cadă pe vehiculele în mers. Iar instalarea ventilației forțate era absolut obligatorie pentru asigurarea unei protecții adecvate în caz de incediu.

Efectul secundar al instalării tavanului fals a fost reducerea marjei pentru gabaritul dinamic al vehiculelor care trec prin pasaj. Conform raportului Inspectoratului de Stat în Construcții (ISC) înălțimea maximă a Pasajului a fost redusă de la 3.85m la 3.71m în punctul cel mai scund, o înălțime absolut suficientă pentru trecerea în siguranță a unui vehicul de 3.5m înălțime.

În schimb această reducere de înălțime este o problemă pentru vehiculele cu înălțime în “zona gri” (3.5-3.7m), care oricum nu aveau ce să caute pe acolo. Nici azi, nici anul trecut, nici acum 35 de ani.

Există un singur element al reabilitării din 2022 care într-adevăr a fost construit greșit. Acesta este limitatorul de înălțime de la intrarea în Pasajul Unirii, care conform aceluiași raport al ISC are o deschidere de doar 3.55m înălțime. Iar această înălțime oferă o marjă mult prea mică, de doar 5cm, pentru gabaritul dinamic al vehiculelor de 3.5m înălțime.

Practic este aproape garantat că în mers, orice vehicul de fix 3.5m înălțime va atinge limitatorul de înălțime cu tavanul, din cauza oscilațiilor normale în mers.

Limitator de înălțime Pasaj Unirii – Septmebrie 2022

Este înălțarea pasajului o soluție?

Răspunsul scurt este nu!

Pe deoparte, pentru a autoriza circulația vehiculelor de 4m, înălțimea casetei pasajului trebuie crescută de la 3.85m la minim 4.35m. Adică o diferență de minim 50cm.

Această creșetere de înălțime nu se poate face în adâncime, pentru că dedesubt este Dâmbovița și Magistrala I de metrou.

Iar înălțarea la suprafață presupune decopertarea completă a pasajului, pentru a înălța coloanele de beton care susțin planșeul pasajului și traficul de suprafață. Este foarte posibil ca o asemenea lucrare să impună oricum intervenții și la structura stației de metrou Piața Unirii 2, adiacentă pasajului. Aceasta ar însemna practic afectarea întregului trafic rutier și de metrou din Piața Unirii pentru cel puțin 1-2 ani, la finalul cărora strada ar avea o ciudată cocoașă longitudinală în fața Magazinului Unirea.

Costurile ar fi enorme, în vreme ce beneficiul ar fi un câștig de doar 3-5 minute pentru puținele autocare și camioane înalte care circulă prin oraș. Autobuzele de transport public ale STB, cu o înălțime de doar 3.2m, nu au nici o problemă să treacă prin pasaj.

Autobuz STB

În plus nu există nici o garanție că în următorii 20 de ani înălțimea maximă autorizată a vehiculelor comerciale nu va fi din nou crescută în Uniunea Europeană, la 4.2m sau chiar la 4.5m. Moment la care Pasajul Unirii ar avea din nou exact aceeași problemă pe care o are și astăzi: ar fi din nou prea scund față de standard.

În metropolele europene există numeroase pasaje și subtraversări de poduri centrale, care sunt accesibile doar mașinilor și vehiculelor scunde, pentru că respectivele pasaje au fost construite în epoci și mai vechi, atunci când autobuzele și camioanele erau chiar mai scunde decât cele din România anilor ’80. Aceasta nu înseamnă că se investesc sistematic bani în creșterea gabaritului de trecere, decât cel mult atunci când creșterea de gabarit poate fi făcută ca parte a unor în lucrări mult mai ample, precum reabilitarea unei căi ferate vechi sau un proiect major de reconversie urbană.

Adică exact ceea ce s-a întâmplat pe DN14B la Blaj, acolo unde înălțimea maximă autorizată pe sub podul de cale ferată a fost ridicată de la 3.5m la 4.5m în urma reabilitării magistralei feroviare 300. Iar asta practic a deschis o nouă rută, mult mai mai scurtă, pentru camioanele de marfă între Teiuș și Copșa Mică / Mediaș, rută care până atunci le fusese practic inaccesibilă.

În acest caz costurile creșterii de gabarit au fost incluse în reabilitarea magistralei feroviare, iar beneficiile deschiderii unei rute de marfă rutiere mai scurte au fost clare și incontestabile.

Blaj DN14B – 2012 – subtraversare Magistrala 300 cu înălțime maximă autorizată de 3.5m
Blaj DN14B – 2022 – subtraversare Magistrala 300 cu înălțime maximă autorizată de 4.5m

Realitatea este că există o singură soluția pentru evitarea tragediilor la intrarea în Pasajul Unirii, iar aceasta este reconfigurarea accesului în pasaj și presemnalizarea corectă a restricției de înălțime, cu mult înaintea limitatorului de înălțime.

RELATED ARTICLES

18 COMENTARII

  1. Buna seara, posibil sa se fe discutat dar daca nu, poate aveti vreo posibilitate de a discuta cu cei care se ocupa de pasaj legat de urmatorul aspect: iluminatul pe noapte al pasajului trebuie sa fie diferit ce cel de zi. Astfel, noaptea la intrare in pasaj intensitatea luminii ar trebui sa fie relativ apropiata de cea din exteriorul pasajului. In momentul de fata la intrare in pasaj este lumina de te orbeste (pentru ca vii de la lumina redusa) iar la iesire este aceeasi lumina puternica care face ca dupa iesire din pasaj sa nu mai vezi aproape nimic. Cred ca ar putea fi simplu redus numarul de lumini aprinse pe timp de noapte pentru a avea un iluminat constant si uniform.

    • Buna seara @Remus. Cineva tocmai mi-a semnalat această problemă, care ține într-adevăr de Administrația Străzilor a Municipiului București. Problema este clar una de operare, pentru că instalația de iluminat din pasaj are intensitate variabilă, tocmai pentru a fi ajustată în funcție de iluminatul de afară. Voi încerca să semnalez și eu problema, dar cel mai bine este să contactezi direct Administrația Străzilor pe https://aspmb.ro/

  2. Dar mai sunt si alte pasaje facut in Bucuresti in aceeasi perioada si nu au nicio problema cu inaltimea, cum ar fi Victoriei si Lujerului.

    • Diferența fundamentală între pasajele Unirii și multe alte pasaje din aceeași epocă este prezența în pasaj a liniilor de tramvai sau chiar de tren, care au impus un gabarit de trecere de minim 5m, din cauza înălțimii șinei și a liniei de contact. Așa că respectivele pasaje sunt mult mai înalte față de cât avea nevoie traficul auto.

      Pe rând sunt așa:
      – Pasajul Victoriei a avut și are în continuare linie de tramvai centrală
      – Pasajul Lujerului a avut și are în continuare linie de tramvai centrală. În plus, pe latura dinspre centru, avea și racordul de cale ferată dintre Gara Cotroceni și depoul Metrorex Petrache Poenaru (Semănătoarea)
      – Pasajul Obor – din construcție a avut linie de tramvai centrală, care din 1985 a fost mutată la suprafață pentru a face loc stației de metrou Piața Obor (1989)
      – Pasajul Muncii – din construcție a avut linie de tramvai centrală, care din 1985 a fost mutată la suprafață pentru a face loc stației de metrou Piața Muncii (1989)

    • Domule Sandu, atata istorie, atata inginerie, totul pentru a gasi scuze unui sofer prost, pentru ca profesionist nu il pot numi. Cum nici presemnalizarii nu i se pot aduce reprosuri. Acest sofer “profesionist”, cel grec al autocarului, caci lui incercati sa-i gasiti scuze pentru omorarea pasagerului cat si ranirea celorlalti, e singurul raspunzator pentru omiterea, ignorarea cu buna stiinta a indicatoarelor si presemnalizarilor rutiere!!!
      Le puteti muta si la 1 km distanta inainte de intrarea in pasaj, va garantez ca vor mai fi astfel de evenimente(nefericite cel putin) si idioti, ca altfel nu ii pot numi, care vor ignora complet presemnalizarile si indicatoarele rutiere.
      Ce “sofer” e acela care conduce un vehicul pe drumurile publice fara a cunoaste dimensiunile gabaritice, de volum, sarcina, putere si altele care tin de buna exploatare in siguranta a vehiculului respectiv.
      Parere personala, eu as contrui acel limitator care tocmai a fost daramat, din beton, nedeformabil!!
      Dar probabil ca si atunci se gaseste un “dorel” sa il “agate” cu bena ridicata, genul celui de la peris pe DN1 care a agatat pasarela pietonala omorand un om.
      Nu constructia, cum nici realizarea ei sunt vinovate pentru prostia unui sofer!

    • @OldVic, reiau răspunsul anterior:

      Diferența fundamentală între pasajele Unirii și multe alte pasaje din aceeași epocă este prezența în pasaj a liniilor de tramvai sau chiar de tren, care au impus un gabarit de trecere de minim 5m, din cauza înălțimii șinei și a liniei de contact. Așa că respectivele pasaje sunt mult mai înalte față de cât avea nevoie traficul auto.

      Pe rând sunt așa:
      – Pasajul Victoriei a avut și are în continuare linie de tramvai centrală
      – Pasajul Lujerului a avut și are în continuare linie de tramvai centrală. În plus, pe latura dinspre centru, avea și racordul de cale ferată dintre Gara Cotroceni și depoul Metrorex Petrache Poenaru (Semănătoarea)
      – Pasajul Obor – din construcție a avut linie de tramvai centrală, care din 1985 a fost mutată la suprafață pentru a face loc stației de metrou Piața Obor (1989)
      – Pasajul Muncii – din construcție a avut linie de tramvai centrală, care din 1985 a fost mutată la suprafață pentru a face loc stației de metrou Piața Muncii (1989)

  3. @Mihai Alexandru Craciun – eu sunt acel Harald pe care-l știi tu de ani întregi.

    Cel cu care dialoghezi acum pe Contributors e un impostor care glorifică rolul securiștilor în înlăturarea lui Ceaușescu. M-a sfătuit insistent să-mi schimb nickname-ul, în comentarii la propriile lui articole, iar când a văzut că nu-i merge, a început să posteze ocazional în numele meu.

    Când m-am adresat eu cu ”Domnule Craciun” sau cu ”dvs”? În plus, omul are ”ochi albaștri”, cum spuneam noi pe vremea lui Ceaușescu.

    • @Harald, așa cum ți-am răspuns și pe Contributors, mulțumesc de clarificare și îmi cer scuze pentru confuzie. Voi ține cont pe viitor.

      • Mulțumesc și eu. Prefer să scriu una-alta aici, pentru că e mai safe decât acolo. Tocmai ți-a adresat un nou comentariu acolo, de data asta l-a semnat L. Care vine de la Lucian Bondoc, el promovează teoria securiștilor buni, care l-ar fi înlăturat ei înșiși pe Ceaușescu. Poți vedea ce scrie în comentariile la propriile lui articole. Articolele în sine sunt relativ decente, dincolo de teoria respectivă, dar în comentariile pe care le scrie în nume propriu, omul se dezvăluie în întreaga lui splendoare.

  4. Încă un articol fascinant;aveți un stil de scris deosebit, simplu de înțeles dar complex în prezentarea problemelor și a soluțiilor.
    Cred că v ar prinde și scrierea unor romane🌻
    Chestia e că la cât le pasă autorităților de siguranța cetățenilor, este puțin probabil să fie pusă în aplicare soluția care este prezentată atât în acest articol, cât și în cel precedent.

  5. te salut,
    felicitări sincere pentru competența și echidistanța analizei factorilor logistici și tehnici implicați de acest subiect. ai produs o veritabilă mostră de adaos la cultura generală a celor care simt nevoia de mai mult fără încolonare.
    voi critica nițel esența de propagandă ieftină din debut. a spune că acest pasaj a fost construit pentru că nu voia nu știu cine să vadă muritorii, este la fel de compatibil ca exagerare cu faimoasa isterie cum că acele construcții comerciale cu cupolă (azi cu succes moluri care produc miliarde anual) erau menite unei încolonări ale maselor de oameni la un tain zilnic de mâncare. pentru a nu fi suspectat de partizanat inutil argumentez, este evident că Ceaușescu dorea să realizeze acel gen de stabiliment stradal gigantic și îndeobște fără trafic auto în acea zonă într-o culme transpusă încă de atunci la curenții woke-progresiști de azi unde tocmai asta se realizează în toate orașele mari de pe arealul rasei albe de la nord de Ecuator – eliberarea centrelor orașelor de trafic. teza ta în context mai este lovită de nulitate și de simultaneitatea tuturor pasajelor rutiere construite în anii 80 (excepție Obor). dacă la Unirii muritorii trebuiau făcuți „invizibili” atunci la Lujerului care era treaba? suplimentar raționalizarea carburanților din a doua parte a deceniului 81-89 nu a creat defel în capitală un trafic redus. din contră… am stat ani buni pe Turda și istoricul coloanelor lungi auto după ora 16 generat de trecerea de pietoni de la Crângași-Ceahlău își are debutul undeva în preajma lui 1986. da, cine nu crede aia e, dar mă amuzam din balcon să vă șirul acela lung de Dacii, Oltcit, IMS, Lada sau Aro arcuit peste Podul Grant exact ca azi. la prima vizită a lui Gorbaciov care a inclus vizita la Ciurel și apoi Dr. Taberei forțele dispuse pentru a elibera atât traficul cât și carosabilul în acele zile au fost cam la cotele vizitei lui Clinton în mandatul lui Constantinescu. nostalgicii folosiți ca clișeu de acomodare de trend nu îl regretă neapărat pe Ceaușescu sau dacă o fac, este pentru că ei compară termene experimentate pe viu între 1980 și 2020. atunci în 5 ani au fost construite nu mai puțin de 5 pasaje rutiere cu evident scop viitor de fluidizare iar în 3 decenii s-a realizat doar „gâlma” de la Băneasa plus cocoașele necesare afacerilor lui Popoviciu (și cu mare chin câteva poduri la CB) în vreme ce la intrarea spre Bucureștii Noi face și azi pâlnie la Podul Constanța (că măcar la Băneasa au fost siluiți de vremuri să-l lungească.
    oricum, felicitări pentru partea esențială a materialului tău

    • @Eugen Chitcariu, mulțumesc pentru aprecieri, dar în mod cert nu suntem de acord.

      Indiferent cum ți se părea ție traficul pe Turda în 1986, valorile de trafic în București sunt clare și documentate: Bucureștiul avea înmatriculate de 18 de ori mai puține autoturisme decât în 2022, iar în trafic zilnic pe străzi erau de peste 20 de ori mai puține autoturisme decât astăzi.

      Cât privește decizia construcției Pasajului Unirii este de asemenea un fapt istoric și este perfect coerent cu proiectul prost și neprevăzut, la fel cum este coerent și cu închiderea imediată și totală a circulației de suprafață, inclusiv a mijloacelor de transport. Și exact de aici se vede faptul că această interdicție nu avea nimic de-a face cu reducerea traficului în zona centrală, pentru că toate orașele care fac asta, cresc transportul public. Numai că transportul public în Bucureștiul anilor ’80 era oribil și iată, chiar interzis în zonele centrale. Asta îți demonstrează că motivația era cu totul alta, respectiv ingineria socială de control al maselor, pe care regimurile dictatoriale o duc la extrem. Doar nu crezi că ingineria socială se oprește la propagandă? Propaganda este doar partea vizibilă a ingineriei sociale. Mecanismele cele mai puternice sunt cele de teroare și control, fix așa cum era România în acei ani.

      Așa arăta transportul public în anii ’80 și nu s-a îmbunătățit până prin 1991, când a început achiziția de vehicule noi. https://revistatreispe.files.wordpress.com/2021/10/owizowfhy2rlztzinzjhnmyxzgy1ztcxmg.jpg

      Genul aceste de decizii impulsive luate în cadrul “vizitelor de lucru” era tipic epocii și personajelor. Străzi întregi au fost demolate în funcție de astfel de hachițe, fără niciun studiu sau argumentație prealabilă. Am dat exemplul celebru al coșului de fum de la CET Progesu, absolut sinistru.

      “Ceaușescu cu față umană și iubitor de popor” n-a existat niciodată. Ceaușescu a urât și a disprețuit sincer poporul, de la care aștepta doar adulație.

      • păcat, și cu respect reiterez critica mea, că ești atât de prins în menghina asta subiectiv ideologică. nu doar așa arăta transportul în comun (precum linkul sugerat) în România. pe urmă, am o veste tare tristă atestată foto-documentar: români agățați ciorchine de vagoanele de tramvai se întâlnesc în multe foto de la Liceul Lazăr sau de pe Calea Griviței între 1925-1935.
        dar, fie, dacă tu te simți stimulat de aceste „translatări” mai pline de propagandă de sens unic direct proporțională decât de adevăr faptic, este dreptul tău 🙂
        dacă îți vei analiza obiectiv textele peste vreo 10 ani vei realiza lesne cât de exagerate sunt

      • te citez, „la fel cum este coerent și cu închiderea imediată și totală a circulației de suprafață, inclusiv a mijloacelor de transport.”… plus restul tezei pe transport public.
        aici ești un pic grăbit, realizarea în forcing a celor două magistrale de metrou prevedea că locuitorii fără auto vor tranzita orașul electric și prin subteran (să admitem că-i incontestabil o realizare modernistă). dacă nu ai fi atât de grăbit ai afla că de la momentul 1984 s-a decis ideea destul de rentabilă pentru vremea aceea ca transportul masiv de pasageri prin centrul capitalei să fie exclusiv preluat de către metrou, liniile de autobuz-troleibuz cu lungime istorice fiind de la acel moment „tăiate” în două și recalibrate ca distanță traseu cu capăt nou lângă o intrare de metrou și capăt vechi în capătul tradițional de 20-30 de ani. atunci au dispărut foarte lungile trasee tip 134, 131, 134 sau 323 toate fiind scurtate și adaptate per zonele fără metrou până la acces metrou.

  6. încă ceva te rog să accepți, la teza cu cele 34 de zile să știi că tehnic-ideologic ai dreptate numai că realitatea acelor ani nu a fost detaliată corespunzător și te cam contrazice.
    DA, l-au „croit” în 34 de zile dar l-au dat în funcțiune abia în câteva luni (exact pentru motive tehnice bine invocate de către tine). însă, partea cea mai grea a acestei construcții chiar atât a durat, 34 de zile. termenele de „așezare” ale materialelor precum și finisajele finale au fost în strânsă corelare cu termenul de doi ani unde de la final de 1984 până la final de 1987 ținta a fost reconstruirea totală a subsolului și a solului pentru artera Unirii – Romană – Aviatorilor centrul Bucureștiului fiind în acea perioadă total închis oricărei forme de trafic între Magazinul Eva și Unirii – Budapesta. pe lângă mobilizarea semi-militarizată cred că au avut ritmul ăsta găsit ulterior numai la chinezi și pentru că nu a existat deloc trafic în zona acestui gigantic șantier care a lăsat capitalei acest pasaj rutier dar și M2. consider că-i cazul să rămânem echidistanți indiferent viziunile personale. mersi

    • @Eugen Chitcariu ceea ce spui tu este că o anume etapă tehnologică din construcție a durat 34 de zile. Ok, să admitem că e așa. Numai că nu așa se stabilește timpul total de construcție. Constructorul nu poate alege el să spună cât a durat construcția, omițând etape tehnologice la alegere. Durata se calculează din momentul în care începe organizarea de șantier sau producția primelor prefabricate, oricare din ele este prima.

      Altfel poți spune că toată construcția a durat 3 zile, pentru că atât a durat pregătirea de inaugurare. Sau o singură zi, pentr că atât a durat inaugurarea propriu-zisă.

      Uite mai jos și un exemplu din Olanda, unde un pasaj subteran a fost construit lângă o autostradă timp de 1 an, după care a fost împins sub autostradă în 48h. Iar ulterior racordarea pasajului și deschiderea pentru public au mai durat câteva luni. Asta nu înseamnă că “olandezii au construit un pasaj pe sub autostradă în două zile” (!!!)

      https://www.youtube.com/watch?v=btOE0rcKDC0

      • nu a zis nimeni că lauda celor de atunci este acoperită integral de faptul în sine. însă, per total realizarea corpului central în acel număr de zile tot aceea rămâne. degeaba îl faci acum obiectiv în 60 de luni dacă partea masivă a unei astfel de lucrări îți ia 58 de luni…
        îți admir patima dar îți și promit că în vreo 10 ani te vei fi domolit. și cu multă amiciție condescendentă îți spun și de ce: pentru că ești o persoană care cert pune bază pe concret și logic. ieșind un pic din contextul materialului dar intrând în mica noastră polemică îți garantez că la un moment dat vei da peste nevoia răspunsului la următoarele întrebări:
        1. de ce în timpul monarhiei între 1910 – 1940 au fost demolate străzi și clădiri istorice de până la 4 ori mai multe ca în timpul lui Ceaușescu și cu toate acestea numai ăla-i de omorât a a doua oară pentru așa ceva?
        2. de ce Ceaușescu este primul reper la care în loc de 50.000 de dolari per demolare a aprobat între 5 și 9 milioane de dolari pentru translatări de monumente istorice acolo unde posibilitatea era reală?
        numai bine!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments

Moartea de la vaccin pe Pericolul pe roți de fier – Epilog?
Moartea de la vaccin pe “Piața Unirii” – Pasajul Ucigaș
Moartea de la vaccin pe “Piața Unirii” – Pasajul Ucigaș
Mihai Alexandru Crăciun pe “Piața Unirii” – Pasajul Ucigaș
Mihai Alexandru Crăciun pe “Piața Unirii” – Pasajul Ucigaș
Mihai Alexandru Crăciun pe “Piața Unirii” – Pasajul Ucigaș
RADU LUIGI POPA pe Când nu știi că nu se poate
Mihai Alexandru Crăciun pe Gara Centrală București (II)
Mihai Alexandru Crăciun pe Gara Centrală București (II)
Mihai Alexandru Crăciun pe Gara Centrală București (II)
Constantinescu Stefanel pe Gara Centrală București (II)
Valentin pe D’ale lui Mitică
Adrian Andrei pe Bicicleta după ureche
Mihai Alexandru Craciun pe Un nou Aciliu la Bretea Mureșană
Mihai Alexandru Craciun pe Un nou Aciliu la Bretea Mureșană
Mihai Alexandru Craciun pe Un nou Aciliu la Bretea Mureșană
Calin Ungureanu pe Bicicleta după ureche
Mihai Alexandru Craciun pe Bicicleta după ureche
Mihai Alexandru Craciun pe Bicicleta după ureche
Mihai Alexandru Craciun pe Avioane și controlori de trafic
Mihai Alexandru Craciun pe Avioane și controlori de trafic
Mihai Alexandru Craciun pe Avioane și controlori de trafic
Mihai Alexandru Craciun pe Avioane și controlori de trafic
Mihai Alexandru Craciun pe Avioane și controlori de trafic
Mihai Alexandru Craciun pe Vagoanele pe care nu le-a uitat nimeni
Mihai Alexandru Craciun pe Avioane și controlori de trafic
Mihai Alexandru Craciun pe Avioane și controlori de trafic
Mihai Alexandru Craciun pe Avioane și controlori de trafic
Mihai Alexandru Craciun pe Avioane și controlori de trafic
Mihai Alexandru Craciun pe Avioane și controlori de trafic
Mihai Alexandru Craciun pe Avioane și controlori de trafic
AIDENTIFAID CLIR APROCI pe Avioane și controlori de trafic
Mihai Alexandru Craciun pe Avioane și controlori de trafic
Mihai Alexandru Craciun pe Avioane și controlori de trafic
Mihai Alexandru Craciun pe Avioane și controlori de trafic
Mihai Alexandru Craciun pe Avioane și controlori de trafic
Mihai Alexandru Craciun pe Avioane și controlori de trafic
Dumitriu Florin-Constantin pe Avioane și controlori de trafic
Marius Stefanescu pe Avioane și controlori de trafic
Mihai Alexandru Craciun pe Avioane și controlori de trafic
Mihai Alexandru Craciun pe Avioane și controlori de trafic
Brad David Doru Ghe. pe Vagoanele pe care nu le-a uitat nimeni
Mihai Alexandru Craciun pe Vagoanele pe care nu le-a uitat nimeni
Constantin Dejanovici pe Vagoanele pe care nu le-a uitat nimeni
Mihai Alexandru Craciun pe Vagoanele pe care nu le-a uitat nimeni
Mihai Alexandru Craciun pe Vagoanele pe care nu le-a uitat nimeni
Mihai Alexandru Craciun pe Vagoanele pe care nu le-a uitat nimeni
Mihai Alexandru Craciun pe Vagoanele pe care nu le-a uitat nimeni
Mihai Alexandru Craciun pe Vagoanele pe care nu le-a uitat nimeni
Mihai Alexandru Craciun pe Vagoanele pe care nu le-a uitat nimeni
Mihai Alexandru Craciun pe Vagoanele pe care nu le-a uitat nimeni
Mihai Alexandru Craciun pe Un trotuar mult prea indepărtat
Mihai Alexandru Craciun pe Un trotuar mult prea indepărtat